Sa o luam de la capat. Start fresh. A nu-stiu-cata oara. Dar hai. Oricum nu pot sa stau, pare-se, departe de scris. Chit ca de foarte multe ori scriu ineptii. Sau chestii pe care pur si simplu nu cred ca le-ar intelege cineva in afara de mine. But fuck it. Aia e. Scriu, pana la urma, pentru mine. Pentru ca asa am trait in ultimii 20 de ani: scriind. Pe o hartiuta in timpul orelor, in jurnal, la sfarsitul caietului de romana in orele cand chiuleam, pe cate un colt al unui curs de teoria literaturii… tot dau peste diverse insemnari imprastiate peste tot.
Diferenta e ca acolo, la fel ca la inceputul acestui blog, eram eu 100%. In timp, insa, lucrurile au inceput sa capete tot felul de nuante, au intrat in scena tot felul de cenzuri. Pana cand am descoperit ca scriam dintr-o inertie nesanatoasa. Ca eu nu ma mai vedeam decat foarte rar din spatele gratiilor si zidurilor pe care mi le-am tot pus in fata.
Asa ca am vrut sa stau putin cu mine si sa ma lamuresc care e treaba. Si mi-am dat seama ca cel mai dor imi era sa scriu pur si simplu, asa cum imi vine, asa cum simt. Fara sa ma gandesc ca supar pe cineva, ca sunt prea brutala, prea nepoliticoasa, prea asa-nu-se-face. Si atunci mi-am luat inima in dinti si, pentru ca oricum noaptea asta a fost sortita oricui, numai somnului nu, am zis ca merita sa incerc sa renunt macar putin la diplomatie, buna-crestere, grija pentru altii si sa scriu ca si cum nu m-ar citi nimeni niciodata.
Si-apoi om mai vedea noi cum va fi.
Va las cu un scurt metraj foarte simpatic, dar si trist in acelasi timp, despre relatii.
